Charadriiformes > Laridae > Specia Hydrocoloeus minutus
Expand pic

Pescăruş mic

Hydrocoloeus minutus

Deschide galerie
Foto: Marius Iana
Taxonomie

RegnulAnimalia

ClasaAves

OrdinulCharadriiformes

FamiliaLaridae

Specia Hydrocoloeus minutus

Descriere

Pescăruşul mic este o specie caracteristică zonelor umede reprezentate de lacuri bogate în stuf, mlaştini sau coaste lagunare cu apă salmastră sau marine. Este cel mai mic dintre pescăruşi. Lungimea corpului este de 25-30 cm şi are o greutate de 88-162 g. Anvergura aripilor este de circa 70-78 cm. Adulţii au înfăţişare similară. Penajul capului este negru, aripile sunt late şi rotunjite, iar partea de sub aripi este închisă la culoare. Picioarele sunt de un roşu aprins, iar ciocul este închis, negru-roşiatic. Gâtul şi spatele sunt albe. Se hrăneşte cu insecte, inclusiv libelule, viermi şi peştişori. Manifestă preferinţă pentru larvele de chironomide.

Etimologia denumirii știintifice

Numele de gen provine din grecescul larus – pasăre de mare, probabil pescăruş. După denumirea recentă numele de gen provine din combinaţia cuvintelor greceşti hudro – apă şi koloios – membrană a piciorului la pasăre. Numele de specie provine din latinescul minutus – mic, cu referire la dimensiunea speciei.

Localizare și comportament

Este o specie prezentă mai ales în nord-estul continentului european. Se hrăneşte adeseori împreună cu alte specii de pescăruşi. Îşi prinde hrana în zbor în cazul insectelor, dar şi plonjează după pradă scufundându-se sau înoată în timp ce caută hrana. Cuibăreşte prima dată la 2-3 ani, în colonii aşezate pe sol, în apropierea apei. La construirea cuibului participă ambii parteneri, acesta fiind alcătuit din resturi vegetale. Iernează în Europa şi pe coastele Mării Caspice şi ale Mării Negre. Longevitatea cunoscută este de 20 de ani şi 11 luni.

Populație

Populaţia europeană este relativ mică, cuprinsă între 24000-58000 de perechi. A prezentat un declin moderat în perioada 1970-1990. Efectivele înregistrate au fluctuat în perioada 1990-2000 şi chiar dacă s-au menţinut relativ stabile, nu au atins pragul avut înainte de scădere. Cele mai mari efective cuibăritoare sunt în Rusia, Finlanda, Belarus şi Estonia. Dintre exemplarele care iernează în Europa, cele mai multe sunt prezente în Olanda, Turcia, Azerbaijan şi Germania.

Reproducere

Soseşte din cartierele de iernare în a doua parte a lunii aprilie şi începutul lunii mai. Femela depune în mod obişnuit 2-3 ouă, în a doua parte a lunii iunie, cu o dimensiune medie de 42 x 30 mm şi o greutate medie de 19,7 g. Incubaţia durează în jur de 23-25 de zile şi este asigurată de ambii parteneri. Puii părăsesc cuibul la câteva zile după eclozare şi rămân dependenţi de părinţi până la 21-24 de zile, când devin zburători.

Galerie poze și ilustrații