Falconiformes > Accipitridae > Specia Aquila heliaca
Expand pic

Acvilă de câmp

Aquila heliaca

Deschide galerie
Foto: Cătălin Șuba
Taxonomie

RegnulAnimalia

ClasaAves

OrdinulFalconiformes

FamiliaAccipitridae

Specia Aquila heliaca

Descriere

Este o specie de acvilă de talie mare, cu siluetă tipică cu 7 remige primare "digitale". Dimorfismul sexual este redus. Penajul adulților este maroniu închis pe partea dorsală cu două pete albe în zona scapularelor, creștetul și ceafa fiind de culoare mai deschisă. În zbor, pe partea ventrală se distinge o bandă terminală pe coadă și o barație fină pe toate penele de zbor, acestea fiind mai deschise la culoare decât penajul de corp și acoperitoarele penelor de zbor. Juvenilii au acoperitoarele penelor de zbor și penajul de corp mai deschise la culoare, cu pete negre, în contrast cu pene de zbor și coada care sunt mai închise la culoare, remigele primare interioare fiind și ele mai deschise la culoare. Lungimea corpului este de aproximativ 70 - 83 cm şi are o greutate medie de 3160–4530 g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 175 - 205 de cm.

Etimologia denumirii știintifice

Numele de gen (Aquila) este denumirea în limba latină a acvilelor în general, iar numele de specie provine din cuvântul grecesc helios - soare, cu referire probabil la culoarea deschisă a penajul ventral al juvenililor.

Localizare și comportament

Distribuție
Specia are o distribuție relativ continuă în Asia centrală și Anatolia și fragmentată în Estul Europei (care se află la limita arealului). În afara sezonului de reproducere este foarte mobilă, iernând în sudul regiunilor de cuibărire, respectiv în sudul Asiei și zona Orientului Mijlociu. În România specia este prezentă ca specie cuibăritoare în vest (Câmpia de Vest) și probabil în sud-est (Dobrogea). Foarte rar (sunt doar obervații sporadice și nu cuibărește) apare și în alte zone ale țării.
Fenologie
Specia cuibărește în România, putând fi prezentă tot anul, însă este foarte mobilă în afara perioadelor de reproducere (în special păsările tinere).
Habitate
Acvila de câmp cuibărește în pădurile sau pâlcurile de arbori din zona de stepă sau din câmpii deschise, dar și din zone deluroase, adeseori în apropierea apei. Vânează în zone deschise, adesea cultivate.
Hrană
Se hrănește cu o gamă foarte largă de animale, în funcție de disponibilitatea din regiunile de cuibărit. Consumă în special mamifere de talie medie (iepuri, vulpi, popândăi) și mică (rozătoare) dar și păsări (corvide, păsări de apă și păsări răpitoare de noapte). Ocazional se hrănește și cu reptile, amfibieni, crustacee sau insecte. În sezonul rece consumă și cadavre, alături de alte specii mari de răpitoare, cum sunt codalbul sau acvila țipătoare mare.
Alte informații
Acvila de câmp este cunoscută şi sub denumirea de acvilă imperială (prezentă în heraldica imperială a Europei).
Datorită persecuției, acvila de câmp a dispărut ca specie cuibăritoare din România, în anii 1970. Apoi, timp de aproape 50 de ani nu a mai existat nici o informație certă despre cuibărirea speciei la noi. Abia recent (în 2016) a fost descoperit un cuib ocupat, fapt care a repus specia în lista păsărilor cuibăritoare din România.

Populație

Populația mondială a speciei este estimată preliminar la 3 500-15 000 de indivizi. Cea europeană este estimată la 1 300-1 900 de perechi. Chiar dacă tendința populațională la nivel european este considerată crescătoare, la nivel global se estimează că populația acestei specii rămâne în declin. În România, populația estimată este de 1-3 perechi. Tendința populațională este considerată crescătoare.

Reproducere

În funcție de zona de reproducere și de condițiile meteorologice, perioada de reproducere începe în intervalul martie-mai. Femela depune 2-3 ouă, pe care le clocește (aproape exclusiv singură) timp de 43-45 de zile. Puii părăsesc cuibul după 65 - 77 de zile, dar rămân alături de adulți pe parcursul iernii (dacă abundența de hrană este redusă, de obicei un singur pui supraviețuiește, în general primul eclozat, fiind și cel mai mare). Își construiesc cuibul în arbori înalți; perechile au două-trei cuiburi pe care le folosesc alternativ. Cuibul este voluminos, construit de ambii parteneri din crengi și căptușit cu resturi vegetale, păr, lână etc.

Amenințări și măsuri de conservare

Principala amenințare este reprezentată de degradarea habitatelor în zonele de cuibărit prin reducerea habitatelor naturale: tăierea copacilor bătrâni, intensificarea agriculturii și transformarea zonelor de pajiști stepice în culturi agricole (în special în Dobrogea). Alte amenințări sunt reprezentate de utilizarea pesticidelor în agricultură (care duc la reducerea sursei de hrană), distrugerea intenționată a cuiburilor, coliziunea cu firele de înaltă tensiune și dezvoltarea infrastructurii de producere a energiei eoliene (impactul direct al turbinelor și indirect prin reducerea suprafeței habitatului de hrănire).

Harti jpeg: Harta de distribuție a zonelor de cuibărire bazată pe Raportarea pe Art. 12 (2020)

Galerie poze și ilustrații