Falconiformes > Accipitridae > Specia Gypaetus barbatus
Expand pic

Zăgan

Gypaetus barbatus

Deschide galerie
Foto: Sebastian Bugariu
Taxonomie

RegnulAnimalia

ClasaAves

OrdinulFalconiformes

FamiliaAccipitridae

Specia Gypaetus barbatus

Descriere

Zăganul (cuvânt moştenit din limba dacilor), cunoscut şi sub denumirea de vultur bărbos, este o pasăre de pradă diurnă caracteristică zonelor muntoase, fiind prezent în mod obişnuit la altitudini cuprinse între 500-4000 m, dar întâlnit şi la 7500 m altitudine în Himalaya. Lungimea corpului este de 105-125 cm şi greutatea este cuprinsă între 4500-7800 g (media 6210 g). Femela este puţin mai mare decât masculul. Anvergura aripilor este cuprinsă între 235-275 cm. Adulţii au înfăţişare similară. Este o pasăre maiestuoasă, cu un penaj ce îmbină portocaliul ruginiu cu negrul într-o combinaţie inegalabilă. Este unul dintre cei mai mari vulturi din lume. Atinge penajul de adult după cinci ani. Păsările tinere au o culoare închisă. Se hrăneşte la fel ca majoritatea vulturilor cu hoituri de animalelor, însă ca particularitate, se hrăneşte în proporţie mare cu măduva oaselor acestora.
 

Etimologia denumirii știintifice

Numele de gen derivă din cuvintele gyps – vultur şi aetos – acvilă. Numele speciei provine de la cuvântul latin barbatus – bărbos.
 

Localizare și comportament

Este o specie care apare în zonele montane ale Europei. Planează în mod desăvârşit şi rareori poate fi văzută cum bate din aripi în zonele înalte (cu atmosferă rarefiată) ale munţilor. Este o pasăre tăcută şi poate atinge 40 de ani în captivitate. Perechea domină un teritoriu mare şi cuibăreşte pe colţuri de stâncă sau în cavităţi ale peretelui stâncos. Ritualul nupţial este fascinant şi cuprinde, pe lângă perioadele când plutesc împreună la înălţimi ameţitoare, momente când se răsucesc şi cu ghearele ataşate unul de celălalt plonjează în abis, îmbrăţişaţi într-o spirală incredibilă ce se termină aproape la atingerea stâncilor. Se hrăneşte într-un mod unic în lumea păsărilor, cu oase şi măduva acestora. A învăţat să ridice oasele mari la înălţime, de unde le lasă să cadă pentru a se sparge la contactul dur cu stâncile, având astfel acces la măduva hrănitoare. Poate înghiţi şi oase de mărimea femurului unui berbec, pe care le digeră în mai puţin de 24 de ore datorită unei concentraţii foarte mari a acidului din stomac ce are un pH de 1. Pentru a se hrăni prinde şi mamifere mici. Este o specie sedentară.
 

Populație

Populaţia europeană a speciei este foarte mică, cuprinsă între 610-1000 de perechi. S-a menţinut stabilă în perioada 1970-1990. Deşi în multe dintre ţările europene populaţia a rămas stabilă sau a crescut în perioada 1990-2000, în Turcia, care deţine efectivele cele mai importante, s-a observat o descreştere care pe ansamblu a determinat o tendinţă de scădere a populaţiei. Specia este dispărută în România, ultimele exemplare fiind împuşcate în 1927. De asemenea, în perioada 1873 - 1892 au fost împuşcate multe exemplare în Retezat şi Făgăraş. Linţia publică în 1954 volumul II din Păsările din R.P.R., unde menţionează „Armele de vânătoare moderne de azi, ajunse în mâinile unor vânători neastâmpăraţi, dar mai ales afurisita de stricnină folosită la stârpirea răpitoarelor, vor avea grijă ca această catastrofă totală a dispariţiei acestei păsări să nu întârzie prea mult„.

Reproducere

Cuibul este masiv şi alcătuit din crengi. La interior este căptuşit cu lână şi balegă uscată. Femela depune 1-2 ouă în perioada cuprinsă între jumătatea lunii decembrie şi jumătatea lunii februarie. Incubaţia durează 53-58 de zile. Puii devin zburători la 106-130 de zile, dar rămân dependenţi de părinţi până la un an.

Galerie poze și ilustrații