Ordinul Ciconiiformes > Familia Ardeidae > Genul Botaurus > Specia Botaurus stellaris
Expand pic

Buhai de baltă

Botaurus stellaris

Rara Deschide galerie
Foto: Emil Todorov
Date de identificare
Taxonomie

RegnulAnimalia

ClasaAves

OrdinulCiconiiformes

FamiliaArdeidae

GenulBotaurus

SpeciaBotaurus stellaris

Alte arii naturale

Descriere

Buhaiul de baltă, cunoscut şi sub numele de bou de baltă, este o specie caracteristică zonelor umede. Adulţii au o lungime a corpului de 69-81 cm, fiind ceva mai mari decât o găină domestică, şi o greutate de circa 1350 g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 100-130 cm. Adulţii au înfăţişare similară. Coloritul general este galben cărămiziu cu striaţii negre. Se hrăneşte cu peşti, insecte acvatice, broaşte, lipitori şi chiar şoareci.

Etimologia denumirii stiintifice

Numele de gen provine din alăturarea a două substantive latine, bos – bou şi taurus – taur, cu referire la strigătul caracteristic al păsării. Numele de specie derivă din cuvântul latin stellata – presărat cu stele, cu referire la punctele de pe penele spatelui.

Localizare si comportament

Specia apare pe cuprinsul întregului continent european, cu o distribuţie mai uniformă în partea estică a acestuia. Este o specie sfioasă, retrasă, solitară, la care masculii şi femelele petrec o perioadă scurtă împreună în perioada împerecherii. Masculii sunt teritoriali, iar strigătul specific se aude toată primăvara pe distanţe mari, mai ales la răsăritul soarelui şi amurg. Sunetul pe care îl scoate se aseamănă mult cu cel al instrumentului muzical denumit buhai, folosit în mod tradiţional cu ocazia sărbătorilor de iarnă, de unde a fost împrumutat şi numele păsării. De obicei, exemplarele stau ascunse în stuf, iar atunci când sunt surprinse adoptă o poziţie de camuflaj, cu gâtul şi ciocul întinse în sus (dungile verticale de pe corp imită surprinzător de bine tulpinile stufărişului, cu care se confundă), poziţie caracteristică numai acestei specii. Iernează în sud-vestul Asiei şi nordul Africii. În iernile mai blânde unele exemplare pot rămâne la noi în ţară. Longevitatea maximă cunoscută este de 11 ani şi trei luni.

Populatie

Populaţia europeană estimată a speciei este relativ mică, de până la 54000 de perechi. Deşi populaţia a rămas relativ stabilă în perioada 1990-2000, declinul manifestat în perioada 1970-1990 nu a fost recuperat. Cea mai numeroasă populaţie apare în Rusia şi Polonia.

Reproducere

Soseşte la începutul lunii aprilie din cartierele de iernare. Cuibul este construit de femelă şi este alcătuit din stuf şi alte resturi vegetale. Femela depune la sfârşitul lui aprilie 3-5 ouă cu o dimensiune de 53 x 39 mm şi o greutate de 42 g, pe care le incubează singură timp de 24-26 de zile, masculul fiind poligam. Femela îngrijeşte singură puii pe o perioadă cuprinsă între 12-30 de zile.

Amenintari si masuri de conservare

Degradarea habitatelor şi arderea stufului reprezintă, împreună cu poluarea apelor şi prădarea cuiburilor de către porcii mistreţi, principalele pericole care afectează specia. Ca măsuri de conservare a speciei se încurajează tăierea succesivă a stufului astfel încât acesta să formeze o structură mozaicată şi reducerea deranjului prin interzicerea vânătorii.

Harti jpeg: Harta de distribuție a zonelor de cuibărire bazată pe pătrate ETRS 10Km (Raport Art. 12)

GALERIE POZE SI ILUSTRATII