Expand pic

Stârc roşu

Ardea purpurea

Deschide galerie
Taxonomie

RegnulAnimalia

ClasaAves

OrdinulPelecaniformes

FamiliaArdeidae

GenulArdea

SpeciaArdea purpurea

Descriere

Stârcul roşu, denumit şi stârc purpuriu şi bâtlan scorţişoriu este o specie caracteristică bălţilor cu stufării mari, iar la jumătatea secolului XX era cea mai răspândită şi numeroasă specie dintre stârcii din România. Lungimea corpului este de 70-90 cm măsurat cu gâtul întins şi are o greutate de 500-1350 g. Anvergura aripilor este cuprinsă între 120-138 cm. Adulţii au înfăţişare similară, cu un penaj ce îmbină roşul maroniu cu tonuri de gri. În partea posterioară a capului are două pene ornamentale lungi şi înguste, de culoare neagră. Se hrăneşte cu peşti, insecte acvatice, broaşte, pui ai altor specii de păsări, şoareci şi chiar pui de popândău.

Etimologia denumirii stiintifice

Numele de gen provine din cuvântul latin ardea – stârc. Numele de specie este derivat din latinescul purpurea – roşu ca purpura, cu referire la culoarea penajului.

Localizare si comportament

Este o specie prezentă mai ales în jumătatea sudică şi estică a continentului. Cuibăreşte în colonii împreună cu alte specii de stârci şi cormorani, dar şi în colonii formate numai din stârci roşii. Pentru pescuit alege bălţi cu apă mică bogate în plante acvatice de suprafaţă. Aşteaptă cu răbdare, nemişcat, în ochiurile lipsite de vegetaţie şi săgetează prada care înoată cu o lovitură precisă de cioc. În perioada cuibăritului, când puii au nevoie de mai multă hrană, vânează şi pe uscat. Iernează pe continentul african, în Madagascar şi pe coastele Siciliei. Longevitatea maximă cunoscută este de 25 de ani şi cinci luni.

Populatie

Populaţia europeană estimată a speciei este relativ mică, cuprinsă între 29000-42000 de perechi. Populaţia a înregistrat un declin accentuat în perioada 1970-1990. Deşi în perioada 1990-2000 specia a manifestat o tendinţă crescătoare sau a rămas stabilă, în multe ţări din vestul şi centrul Europei se află în declin. O diminuare a efectivelor a continuat în zona est europeană.

Reproducere

Soseşte la sfârşitul lunii martie din cartierele de iernare. Cuibul poate fi amplasat pe sol, în stuf, în tufe de răchită sau chiar în sălcii înalte. La construirea cuibului, alcătuit din crengi şi stuf, participă cei doi părinţi. Femela depune 3-5 ouă de culoare albastru-verzui, în perioada cuprinsă între sfârşitul lunii aprilie şi începutul lui iunie în funcţie de caracteristicile climatice ale fiecărui an. Dimensiunea medie a ouălor este de 58,31 x 41,2 mm. Incubaţia este asigurată de ambii părinţi. După 24-28 de zile puii eclozează şi sunt hrăniţi de părinţi până la 60 de zile, când devin independenţi.

Amenintari si masuri de conservare

Degradarea habitatelor prin reducerea suprafeţelor zonelor umede, arderea stufului vechi, tăierea sălciilor iarna ca material pentru foc de către localnici şi deranjul coloniilor reprezintă principalele ameninţări ce afectează specia. Ca măsuri de conservare se încurajează reducerea deranjului prin protejarea coloniilor de vizitatori şi interzicerea vânătorii. Reconstrucţia ecologică a zonelor umede din Delta Dunării şi de pe cursul inferior al Dunării rămâne o prioritate.

Harti jpeg: Harta de distribuție a zonelor de cuibărire bazată pe pătrate ETRS 10Km (Raport Art. 12)

GALERIE POZE SI ILUSTRATII