Expand pic

Şoim de iarnă

Falco columbarius

Deschide galerie
Foto: Vitalie Ajder
Taxonomie

RegnulAnimalia

ClasaAves

OrdinulFalconiformes

FamiliaFalconidae

GenulFalco

SpeciaFalco columbarius

Descriere

Şoimul de iarnă este caracteristic zonelor joase împădurite, păşunilor şi mlaştinilor. Este cel mai mic dintre răpitoarele din Europa, însă foarte agil şi rapid. Lungimea corpului este de 26-33 cm şi are o greutate de circa 125-210 g pentru mascul şi 190-300 g pentru femelă, aceasta fiind mult mai mare decât masculul. Anvergura aripilor este cuprinsă între 50-73 cm. În Europa medievală era folosit de către crescătorii de şoimi ca „pe un şoim potrivit pentru o doamnă”. În prezent este antrenat rar de către crescători, datorită restricţiilor impuse pentru conservarea speciilor de păsări. Capul şi spatele masculului sunt gri, iar pieptul şi abdomenul crem-ruginiu cu striuri închise. Penajul femelei este maroniu pe spate şi pal roşiatic cu striuri pe abdomen. Se hrăneşte în special cu păsări mici cum sunt ciocârliile, fâsele, vrăbiile. Preferă puii tineri neexperimentaţi. Hrana este completată şi cu insecte, mamifere mici şi şerpi.

Etimologia denumirii stiintifice

Numele de gen provine din cuvântul latin falx – seceră, cu referire la silueta cu aripi lungi şi ascuţite sau, după alte surse, din falcate cu referire la ciocul sau ghearele curbate. Numele de specie provine din cuvântul latin columba, cu referire la faptul că în zbor silueta sa seamănă cu cea a unui porumbel.

Localizare si comportament

Este o specie cuibăritoare în nordul continentului european. Când vânează, zboară repede şi la înalţime de sub un metru deasupra solului folosindu-se de copaci şi tufişuri pentru a-şi surprinde prada, pe care o prinde în aer. Perechea vânează adeseori împreună şi unul dintre parteneri sperie prada şi o conduce spre celălalt. Celelalte păsări prădătoare evită în general şoimii de iarnă din cauza agilităţii şi agresivităţii acestora. Specia este monogamă cel puţin pentru un sezon de cuibărit, deşi copulări cu alţi parteneri au fost înregistrate. Primăvara, masculii migrează spre nord înaintea femelelor. Deşi se reîntorc în acelaşi teritoriu, adeseori nu folosesc acelaşi cuib. Nu îşi construieşte propriul cuib şi foloseşte cuiburi mai vechi de cioară sau coţofană, amplasate în păduri de conifere sau de amestec. În absenţa acestora cuibăreşte pe margini stâncoase sau chiar pe sol. Îşi apără teritoriul foarte agresiv. Longevitatea maximă cunoscută este de 12 ani şi şapte luni. Iernează în centrul şi estul continentului european.

Populatie

Populaţia europeană a speciei este relativ mică, cuprinsă între 31000-49000 de perechi. S-a menţinut stabilă în perioada 1970-1990. În perioada 1990-2000, cu excepţia Suediei unde efectivele au marcat o scădere, acestea s-au menţinut stabile sau au marcat o uşoară creştere. Cele mai mari efective cuibăritoare sunt în Rusia, Norvegia şi Suedia.

Reproducere

Soseşte din cartierele de iernare în aprilie. Femela depune de obicei 4-5 ouă, cu o dimensiune medie de 40 x 31,5 mm. Incubaţia durează în medie 28-32 de zile şi este asigurată în proporţie de 90% de către femelă, care în această perioadă este hrănită de mascul. La eclozare puii cântăresc aproximativ 13 g. Puii devin zburători la 29-31 de zile şi rămân dependenţi de părinţi încă patru săptămâni. Uneori, exemplarele de un an, în special masculii, participă la hrănirea familiei alături de perechea de adulţi. Adeseori, când hrana este suficientă, două treimi din numărul puilor ce au eclozat ajung zburători. În anii cu hrană puţină doar o treime din numărul puilor eclozaţi ajung zburători. Ajung la maturitate sexuală la un an, însă cei mai mulţi masculi cuibăresc numai în al doilea an. La fel ca în cazul altor răpitoare, masculul este cel ce asigură în principal hrana familiei.

Amenintari si masuri de conservare

Degradarea habitatelor, poluarea cu pesticide şi deranjul păsărilor sunt principalele pericole ce afectează specia.

GALERIE POZE SI ILUSTRATII