Expand pic

Ghionoaie sură

Picus canus

Deschide galerie
Foto: Florian Andronache
Taxonomie

RegnulAnimalia

ClasaAves

OrdinulPiciformes

FamiliaPicidae

GenulPicus

SpeciaPicus canus

01:05

Descriere

Ghionoaia sură este caracteristică zonelor împădurite cu foioase şi de amestec cu altitudini de până la 600 m şi pădurilor din preajma râurilor şi lacurilor. De mărime medie este cu circa 20% mai mică decât ghionoaia verde. Lungimea corpului este de 27-30 cm şi are o greutate de 110-140 g. Anvergura aripilor este de circa 38-40 cm. Adulţii au înfăţişare apropiată, însă masculul are ca semn distinctiv o pată roşie pe frunte. Penajul este verde măsliniu, iar capul gri-verzui deschis. Se hrăneşte cu furnici şi larvele acestora de sub scoarţa copacilor. Uneori culege furnici şi alte insecte de pe sol.

Etimologia denumirii stiintifice

Numele de gen provine din mitologia latină unde Picus, regele lui Latium (ulterior Roma), s-a căsătorit cu frumoasa nimfă şi cântăreaţă Canens. Pentru că a respins afecţiunea vrăjitoarei Circe, plină de ură, aceasta l-a transformat pe rege în ciocănitoare. Numele de specie provine din cuvântul latin canus – gri pal.

Localizare si comportament

Este o specie prezentă în cea mai mare parte a continentului european. Cuibăreşte în scorburi cu diametrul mediu de 5,7 cm şi reuşeşte să domine în competiţia cu alte specii de păsări (în special cântătoare) pentru ocuparea scorburilor existente. Este foarte timidă şi ascunsă în cea mai mare parte a anului, însă devine foarte activă în timpul sezonului de împerechere. Îşi apără agresiv teritoriile cu resurse bogate de furnici şi cu multe excavaţii folosite ca teritorii de odihnă sau cuibărit. Teritoriul de cuibărit este de circa 50-100 ha şi este mai mic decât cel folosit iarna pentru hrănire. Masculii rivali se urmăresc în zbor. Zonele mai periferice ale teritoriului sunt revendicate doar prin cântec şi baterea darabanei, fără a fi apărate activ. Bate darabana mai frecvent decât ghionoaia verde, iar ciocăniturile (20-40 pe secundă) sunt bruşte şi durează circa 1-2 secunde. Doar ciocănitorile bat darabana şi este o formă de comunicare prin care îşi anunţă prezenţa şi îşi revendică teritoriul. Ambii parteneri contribuie la realizarea scorburii ce va fi folosită pentru cuibărit. Cele mai multe perechi folosesc o nouă cavitate de cuibărit în fiecare an, de obicei plasată în apropierea celei folosite în anul anterior. În timpul ritualului de împerechere masculul hrăneşte femela. Este o specie sedentară. Longevitatea cunoscută este de 5 ani şi cinci luni.

Populatie

Populaţia europeană este relativ mare, cuprinsă între 180000-320000 de perechi. A înregistrat un declin moderat în perioada 1970-1990. Deşi în perioada 1990-2000 a manifestat o anume stabilitate sau chiar o tendinţă crescătoare, declinul anterior nu a fost încă recuperat. În România se estimează prezenţa a 45000-60000 de perechi şi numai Rusia deţine o populaţie mai mare.

Reproducere

Femela depune în mod obişnuit 5-7 ouă în lunile aprilie şi mai, cu o dimensiune medie de 27,6 x 21,2 mm şi o greutate medie de 7 g. Incubaţia durează în jur de 15-17 zile şi este asigurată de către ambii părinţi. Puii sunt îngrijiţi de ambii părinţi şi devin zburători la 24-28 de zile.

Amenintari si masuri de conservare

Degradarea habitatelor şi reducerea locurilor de cuibărit prin eliminarea lemnului mort pe picior din păduri şi a copacilor scorburoşi reprezintă principalele pericole pentru specie. Un management prietenos al pădurilor pentru speciile caracteristice acestui tip de habitat este necesar şi urgent.

Harti jpeg: Harta de distribuție a zonelor de cuibărire bazată pe pătrate ETRS 10Km (Raport Art. 12)

GALERIE POZE SI ILUSTRATII