Expand pic

Ferestraş moţat

Mergus serrator

Deschide galerie
Foto: Lucian Bolboaca
Taxonomie

RegnulAnimalia

ClasaAves

OrdinulAnseriformes

FamiliaAnatidae

GenulMergus

SpeciaMergus serrator

Descriere

Ferestrațul moțat este o specie caracteristică lacurilor deschise cu apă sărată sau dulce în perioada de iernat, iar în perioada de cuibărit poate fi întâlnit în zonele boreale și de tundră. Cuibărește cu precădere în Rusia și Canada, migrează către sudul Europei, coastele estice ale Americii de Nord și estul Asiei, în perioada de iarnă. În România poate fi observat preponderent în apropierea coastelor Mării Negre și chiar pe cursul inferior al Dunării. Masculul este caracteristic de culoare verde metalizat, însă masculii în năpârlire au capul maro, ca al femelei, cu un moț răsfirat pe ceafă. Ciocul este lung, are la capăt un cârlig asemănător pescărușilor, iar gâtul alb se continuă cu un pieptar maroniu. Spatele este acoperit de aripi verde metalizat cu o bandă albă în repaus. Femela este asemănătoare cu femela de ferestraș mare , dar se deosebește prin spate mai închis, de un gri cu nuanțe maro, capul maro mai deschis, bărbie deschisă mai puțin contrastantă și mai ales o trecere gradată între gâtul maro și corpul cenușiu. Se hrănește preponderent cu pești și crustacei pe care îi capturează prin scufundare. Lungimea corpului este de 51-64 cm, iar anvergura aripilor este de 80-90 cm, cu o masă corporală de 800-1350 g. Longevitatea maximă atinsă în sălbăticie este de 9-10 ani. 

Localizare si comportament

Specia este migratoare, cu toate că în zonele temperate se deplasează pe distanțe scurte către coastele aflate în apropiere sau rămâne aproape de zonele de cuibărit pe tot parcursul anului. Cea mai mare parte a populației asiatice migrează spre Europa sau spre sud-estul Asiei, iar populația nord-americană preferă coastele vestice și estice ale continentului. Cuibărește în lunile aprilie-mai, în colonii sau solitar pe insule mai depărtate de mal sau pe insulițe cu stâncărie, adulții se adună adesea în grupuri pe plaje atunci când nu stau la cuib. Masculii părăsesc teritoriile de cuibărit în iunie pentru a năpârlii de-a lungul coastelor, adesea la distanțe considerabile de zonele de cuibărit. Migrația de toamnă începe în lunile septembrie-octombrie, revin în teritoriile de cuibărit în luna februarie. Specia își petrece cea mai mare parte a timpului pe apă, scufundându-se pentru hrană până la 9 m adâncime. Picioarele lor nu sunt adaptate foarte bine mersului pe uscat. Cuibul e amenajat la cel puțin 25 m apropiere de țărm, în cavități pe sol, vizuini, sub stânci, între rădăcini sau trunchiuri de copaci purtate de apă. Adulții sunt gregari și nu își apără teritoriul de cuibărit. Femelele se întorc adesea la același cuib, utilizându-l de la an la an. Păsările devin active pentru reproducere la vârsta de 3 ani.

Populatie

Populația europeană este relativ mare, aproximativ 73.000-120.000 de perechi cuibăritoare, peste 89.000 de indivizi în perioada de iernat, și a rămas stabilă în perioada 1970-1990. Cu toate că populația europeană a scăzut în unele țări în perioada 1990-2000, populația a rămas stabilă în restul constinentului per total. 

Reproducere

Femelele depun 5-24 ouă în lunile mai-iunie, incubația fiind de 30-31 zile. Puii dezvoltă penajul de juvenili la aproximativ 60-65 de zile de la eclozare, femela părăsindu-i la câteva săptămâni de la eclozarea lor. Masculul părăsește cuibul imediat după depunerea pontei de către femelă. Perechile au o singură pontă pe an.

Amenintari si masuri de conservare

În zonele de cuibărit, amenințările principale sunt legate de degradarea habitatelor specifice, precum și de contaminarea cu pesticide și mortalitatea prin intoxicarea cu plumb. Ca măsură de conservare primordială se impune creșterea gradului de conștientizare asupra factorilor de impact ai speciei, precum și reducerea utilizării pesticidelor în teritoriile de iernat, dar  și înlocuirea utilizării cartușelor de plumb cu cele de aliaj în cazul vânătorii.

GALERIE POZE SI ILUSTRATII