Expand pic

Cormoran mic

Microcarbo pygmeus

Rara Deschide galerie
Foto: Sebastian Bugariu
Taxonomie

RegnulAnimalia

ClasaAves

OrdinulPelecaniformes

FamiliaPhalacrocoracidae

GenulMicrocarbo

SpeciaMicrocarbo pygmeus

Descriere

În Europa este specia cea mai mică din familia cormoranilor. Are un penaj negru lucios şi este o specie acvatică. Adulţii au o lungime a corpului cuprinsă între 45-55 cm, fiind cu puţin mai mari decât o lişiţă. Anvergura aripilor variază între 75-90 cm. Proporţional cu dimensiunile corpului, coada este lungă iar ciocul scurt. Adulţii au o înfăţişare similară. Năpârlesc complet în toamnă, înainte de sfârşitul lunii noiembrie. Se hrăneşte în special cu peşte şi nevertebrate acvatice, scufundându-se până la câţiva metri adâncime şi pentru o perioadă de până la un minut.

Etimologia denumirii stiintifice

Numele de gen phalacrocorax este versiunea latinizată a cuvintelor greceşti phalakros – chel şi corax – corb. Referinţa de chel se consideră că provine de la pata albă din zona capului cormoranului mare adult. Numele de specie provine din latinescul pygmaeus – pitic, cu referire la dimensiunile păsării comparativ cu rudele sale.

Localizare si comportament

Apare în sud-estul Europei unde cuibăreşte în colonii (singur sau cu alte specii cum sunt cormoranul mare şi stârcii) în lungul Dunării şi pe lacurile şi râurile interioare. Iernează în sudul ariei de cuibărit în sudul Europei, cu efective mari în Grecia, Azerbaijan şi Bulgaria. Sunt excelenţi scufundători, deplasându-se uşor sub apă asemeni unei „torpile„. Trăiesc în „cârduri„ şi pescuiesc adesea împreună cu pelicanii. Pentru că au un penaj ce se udă uşor, pot fi observaţi frecvent pe arbori, stânci, grinduri, în poziţii caracteristice (cu aripile desfăcute şi „proptiţi„ în coadă) uscându-şi penajul la soare. În caz de pericol, cormoranii regurgitează hrana înghiţită.

Populatie

Populaţia europeană a cormoranului mic este relativ mică (până la 39000 perechi) şi a manifestat un declin moderat între 1970-1990. Deşi în unele ţări declinul a continuat şi în perioada 1990-2000, în România şi Azerbaijan, unde apar cele mai mari populaţii cuibăritoare, efectivele au rămas stabile sau au marcat o uşoară creştere. În România, cele mai mari colonii apar în Rezervaţia Biosferei Delta Dunării şi pe culoarul inferior al Dunării.

Reproducere

La sfârşit de martie şi început de aprilie, perechile revin în coloniile vechi unde repară cuiburile existente (alcătuite din crengi şi căptuşite cu vegetaţie) sau construiesc cuiburi noi. Numărul cuiburilor variază pe un arbore de la câteva până la câteva zeci. Femela depune 4-6 ouă în a doua jumătate a lunii mai, dar uneori şi în iunie. Dimensiunile medii ale ouălor sunt de 46,7 x 30,8 mm. La incubarea ouălor, care durează 27-30 de zile, participă ambii părinţi. Puii ieşiţi din ou sunt orbi, golaşi şi neputincioşi, rămânând o perioadă îndelungată la cuib. Într-o colonie mare este o forfotă permanentă generată de adulţii ce aduc şi pleacă după hrană, amplificată de ţipetele puilor şi de ploaia de găinaţuri care atinge în rafale luciul apei. Atmosfera e copleşită de mirosul greu al peştilor şi puilor căzuţi din cuiburi şi aflaţi în diferite stadii de putrefacţie. Puii au penajul complet la 42 de zile dar rămân în colonie până la 8-10 săptămâni, perioadă în care sunt hrăniţi de către părinţi.

Amenintari si masuri de conservare

Pierderea sau degradarea zonelor umede asociată cu fragmentarea sau pierderea habitatelor de cuibărit (arbori, arbuşti, stuf) şi hrănire, împreună cu poluarea apelor interioare, braconajul şi înecarea păsărilor în plasele de pescuit constituie principalele ameninţări. Implementarea Planului Naţional de Acţiune (elaborate de SOR/BirdLife România şi WWF Programul Dunăre Carpaţi) este o prioritate pentru conservarea speciei în România.

Harti jpeg: Harta de distribuție a zonelor de cuibărire bazată pe pătrate ETRS 10Km (Raport Art. 12)

GALERIE POZE SI ILUSTRATII